Diplomația europeană și problema armatei Uniunii Europene

Uniunea Europeană are dezideratul de a se afirma ca un actor important în spectrul relațiilor internaționale și încearcă promovarea unor valori democratice pe care le consideră priorități în misiunile sale diplomatice. Politica externă a Uniunii Europene urmărește reprezentarea comună a statelor membre în cadrul problemelor globale ca o entitate politică de sine stătătoare. Diplomația este principala formă de interacțiune a UE cu alte state în relațiile externe și urmărește semnarea de tratate multilaterale cu diferite state precum: mari puteri internaționale ca Statele Unite ale Americii sau China și state învecinate precum Albania, Turcia.

Încercarea Uniunii Europene de a fi un actor global important este diminuată de faptul că nu are o forță armată proprie care să-i reprezinte interesele militare. Singura forță militară de care dispune este cea a trupelor deținute de statele membre care pot fi utilizate în situații de urgență prin politica de securitate comună. Astfel, în comparație cu state precum Rusia și SUA nu are cum să intervină în forță în caz de nevoie ceea poate să fie dezavantajos pentru politica externă a UE în anumite situații.

Rolul important în procesul de luare a deciziilor la nivel mondial este garantat de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona - semnat în 2007) în care se stipulează că prin ratificarea acestui act Uniunea Europeană dobândește personalitate juridică și are dreptul de a reprezenta toți membrii Uniunii la nivel internațional. În consecință, având această competență de a reprezenta membrii ca entitate supranațională, UE a dezvoltat un nou model de diplomație pentru a avea un impact mai mare asupra problemelor globale.

Responsabil cu relațiile diplomatice europene este Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este, de asemenea, președintele Consiliului pentru afaceri externe. Principala responsabilitate a Înaltului Reprezentant este de a coordona relațiile internaționale și de a pregăti strategia externă a UE. Astfel, rolul acestuia este de a corela viziunea celor 27 de state membre ale Uniunii Europene pentru a se asigura că misiunea diplomatică a UE este în concordanță cu a statelor membre și că adoptă măsuri de politică extern similare.

Datorită faptului că UE nu are o forță militară, strategia principală este menținerea colaborării multilaterale cu alte state și crearea unei rețele politice și economice. Mai mult, Uniunea Europeană încearcă să ia poziții cu privire la conflictele din întreaga lume și să fie implicată în soluționarea acestora. Însă, din cauza lipsei unei forțe armate care să participe și să le reprezinte interesul în respectivul conflict, UE este doar o parte terță cu rol consultativ. Un bun exemplu în această privință este războiul civil din Siria, unde Uniunea Europeană încearcă să fie mai implicată în negocieri, dar recomandările lor nu sunt o prioritate. Alte țări, cum ar fi Rusia, de exemplu, au un impact mai mare asupra procesului decizional datorită implicării trupelor rusești.

În plus, este important să facem o comparație între UE, care aspiră să fie un agent global important și alte țări care sunt văzute ca țări influente și care investesc sume semnificative în forțele armate, iar cel mai bun exemplu sunt țările cu putere militară din BRIC (Brazilia, Rusia, India și China) . Motivul pentru care aleg acest grup de țări se datorează faptului că sunt țări influente și, de asemenea, sunt membri într-o entitate supranațională. În primul rând, cheltuielile militare au fost cu 109% mai mari în 2011 decât în 2000 în țările BRIC, comparativ cu o creștere de doar 7% în rândul primilor doi cheltuitori din UE (Germania și Franța ). Aceste țări își folosesc forța militară în misiuni diplomatice pentru a deveni relevante în sistemul internațional și tocmai datorită acestui fapt strategia lor principală este de a-și folosi armata ca un avantaj pentru a se implica în conflicte de pe Glob.

Este imperios necesar să înțelegem întregul context al politicii lor externe și motivele care justifică aceste investiții. Aceste țări cheltuiesc atât de mult pentru armata lor nu doar pentru uz extern, ci pentru că au și probleme regionale care necesită o armată puternică pentru a-și apăra granițele sau pentru a menține controlul în proprile regiuni. În Rusia există mai multe conflicte cu Ucraina, India are un război deschis cu Pakistanul și China are nevoie de o armată puternică pentru a menține controlul asupra regiunii cvasiautonomă Xinjiang. Puterea lor militară este impresionantă deoarece le oferă un mare avantaj în conflictele internaționale și le garantează, de asemenea, o poziție importantă în procesul de negocieri, dar cheltuielile lor militare sunt motivate, în principal, de interesele naționale sau de necesitatea de a menține controlul asupra regiunilor lor. Uniunea Europeană nu are niciun fel de conflict sau amenințare externă, astfel încât nu este nevoie de o forță armată care să le reprezinte interesele. Sistemul diplomatic al Uniunii Europene este unic, deoarece este singura organizație internațională care nu folosește armata pentru a-și reprezenta poziția în diferite conflicte.

Dar asta nu înseamnă că UE nu se implică soluționarea acestora, diplomația europeană se bazează pe ideea unui „soft power” deoarece consideră că este esențial ca rezolvarea diferendelor să se realizeze într-un mod pașnic și prin soluții diplomatice. Ar fi contraintuitiv intereselor UE de a promova valori democratice prin folosirea unor forțe armate. Uniunea Europeană își axează misiunile diplomatice pe baza altor tipuri de influențe precum cele economicare sau politice prin care încearcă să-și impună vizunea în spațiul relațiilor internaționale într-o modalitatea bazată pe negociere bilaterală, găsirea unor compromisuri într-un context pașnic. UE va încerca să devină o putere internațională și relevantă fără a se folosi de o forță armată pentru ca așa ar trebui să arate colaborarea globală în viziunea acestei organizații internaționale.

Problema armatei europene este încă de actualitate și există o largă dezbatere privind necesitatea unei forțe armate comune. Iar până acest moment nu s-a ajuns la niciun consens existând păreri de ambele părți care sunt într-o opoziție clară. Indiferent dacă se va ajunge la o înțelegere sau nu vor exista impedimente pragmatice de instituționalizare, dar și dileme de principiu precum ce limbă ar trebui folosită în această armată, iar viitorul unei armate europene rămâne o incertitudine în momentul de față.